Christopher Culver
Pentru aproape un deceniu, din 1995 până în primele zile ale lui 2005, am fost un vorbitor al limbii esperanto, „limba internaţională” iniţiată în 1887 de către L.L. Zamenhof, un oculist din Varşovia, şi folosită în prezent în mod activ de poate câteva zeci de mii de oameni. M-am implicat în asemenea măsură în această limbă şi în mişcarea dedicată ei încât pentru o perioadă de câţiva ani am călătorit exclusiv prin intermediul acestei limbi, mi-am creat un cerc internaţional de prieteni între esperantişti şi chiar am lucrat pentru un an ca voluntar la biroul central al Asociaţiei Mondiale de Esperanto. Cu toate acestea, în ianuarie 2005 am hotărât să abandonez complet limba esperanto. Devenisem din ce în ce mai vexat de faptul că această limbă suprimă diversitatea lingvistică — o caracteristica ironică a unei mişcări ce pretinde că militează pentru aprecierea limbilor lumii.
Rădăcinile limbii esperanto se află în înţelegerea pe care o avea Zamenhof despre limbă. Ca tânăr locuind in Varşovia din vremea Imperiului, Zamenhof era tulburat de împărţirea locuitorilor oraşului în patru comunităţi instabile (idiş, germană, rusă şi poloneză) pe baza limbilor materne respective. Esperanto, spera el, ar fi oferit un teren comun pentru comunicare între comunităţile lingvistice, erodând diviziunile naţionale.
Cea mai mare organizaţie internaţională de esperanto şi forţa principală de lobby pentru mişcare este Asociaţia Mondială de Esperanto (UEA), cu sediul la Rotterdam, în Olanda. De-a lungul ultimelor decenii, Asociaţia Mondială de Esperanto s-a prezentat faţă de diferite organisme internaţionale ca fiind un avocat al drepturilor limbilor şi al diversităţii lingvistice. Se bucură de relaţii oficiale cu Naţiunile Unite şi cu UNESCO. Reprezentanţi ai UEA sunt adesea prezenţi la întâlniri ale acestor organizaţii, aşa cum s-a întâmplat in martie 2005, când preşedintele UEA Renato Corsetti şi activistul Andy Künzli au participat la întrunirea anuală a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului.
Manifestul de la Praga, lansat la Congresul Mondial de Esperanto de la Praga în 1996, pretinde cu tărie că esperantiştii apreciază diversitatea lingvistică. Cel de-al patrulea punct al Manifestului se referă la „multilingvism”, cel de-al cincilea la „drepturile limbilor”, iar al şaselea la „diversitatea lingvistică”. În deceniul care a trecut de la lansarea sa, Manifestul a fost adesea prezentat publicului ca o declaraţie de principii împărtăşite de către toţi esperantiştii.
Apărarea limbilor naţionale este importantă, căci limba înseamnă cultură, şi este inseparabilă de aceasta. Limba este expresia absolută a diversităţii umane. Efortul de a proteja limbile muribunde şi de a aduce problemele drepturilor limbilor în atenţia publicului e lăudabil. Cineva s-ar putea aşadar gândi că mişcarea esperantistă şi purtătoarea sa de cuvânt, UEA, oferă un serviciu valoros.
Totuşi, grija pentru protejarea limbilor exprimată cu atâta tărie în cadrul activităţilor de lobby e în realitate trădată în interiorul mişcării. Într-adevăr, încă de la începutul începutului mişcarea esperantistă a şovăit să apere diversitatea. E important să observăm faptul că Zamenhof însuşi nu pare să fi acceptat ideea diversităţii lingvistice, căutând din contră să impună o singură limbă în dialogul internaţional, de dragul (gândea el) al păcii. În acele zile de început ale limbii esperanto, limbile naţionale nu sunt văzute ca expresii ale diversităţii, vrednice să fie protejate, ci mai degrabă ca obstacole ce trebuiesc depăşite. Puţin s-a schimbat de-atunci.
Revenind la Manifestul de la Praga, să analizăm punctul patru, referitor la multilingvism:
Fiecare membru al comunităţii a acceptat sarcina de a învăţa cel puţin o limbă străină până la nivelul de vorbire … Noi susţinem că vorbitorii oricărei limbi, mari sau mici, trebuie să dispună de o şansă reală de a-şi însuşi o a doua limbă la un nivel înalt de comunicare.
Această „o limbă străină” la care se referă manifestul este, desigur, esperanto. În loc să pună accentul pe nevoia de a învăţa limbi naţionale, ce reprezintă culturi locale valoroase şi adesea aflate în primejdie, mişcarea esperantistă consideră propriul său produs artificial ca fiind o opţiune valabilă pentru a suplini nevoia de a vorbi o a doua limbă fluent. Mai mult, acest punct pare să accepte acest minimum de o singură limbă în plus faţă de limba maternă şi nu pledează pentru educaţia continuă în privinţa limbilor de-a lungul vieţii, care este necesară pentru înţelegerea diversităţii lingvistice.
În cel de-al şaselea punct al Manifestului de la Praga observăm o declaraţie îndrăzneaţă în favoarea diversităţii lingvistice.
Pentru comunitatea esperantistă diversitatea lingvistică este o sursă constantă şi indispensabilă de îmbogăţire. Prin urmare, fiecare limbă, ca orice specie vie, este valoroasă prin ea însăşi şi demnă de protecţie şi suport.
Totuşi aceasta contrazice punctul cinci, cel referitor la drepturile limbilor:
În comunitatea esperantistă vorbitorii limbilor mari sau mici, oficiale sau neoficiale, se întâlnesc pe un teren neutru graţie dorinţei reciproce de compromis.
Esperantiştii sunt preocupaţi în asemenea măsură de noţiunea de egalitate în comunicare încât limba esperanto este devenită obligatorie şi nu mai e loc pentru împărtăşirea din limbile naţionale. Diversitatea lingvistică nu poate fi o realitate prezentă dacă folosirea unei limbi este limitată la propria ei comunitate mică, fără schimburi interculturale. În zelul său de a pune doi vorbitori pe „baze egale” (oricum nerealizabile), mişcarea esperantistă distruge diversitatea şi multilingvismul pe care pretinde că le sprijină. După propria mea experienţă, ideea că doi oameni ar putea ajunge la un soi de minunată egalitate prin intermediul limbii esperanto e mult mai apreciată si lăudată între esperantişti decât înflorirea limbilor naţionale.
Pentru o organizaţie ce pretinde că apără drepturile limbilor, UEA e într-un mod cam bizar tăcută în privinţa cazurilor reale de oprimare a unei limbi. De exemplu, chiar acum când scriu aceste rânduri susţinătorii limbii Mari din Republica Mari El, în Rusia, se confruntă cu obstacole enorme, incluzând bătaia şi pierderea locurilor de muncă. Şi totuşi, UEA nu condamnă în nici un fel acest lucru sau alte cazuri similare de refuzare a dreptului de a folosi limba maternă. Unica „nedreptate” la care UEA pare sa protesteze, dacă e să judecăm după declaraţiile preşedintelui său Renato Corsetti, este predarea limbii engleze ca limbă străină.
Ca să înţelegem totuşi cu adevărat ce anume înseamnă folosirea şi răspândirea limbii esperanto pentru diversitatea lingvistică, va trebui să examinăm propriul ei grup de vorbitori. În loc să protejeze limbile materne în cadrul său, în mod obişnuit esperanto le înlocuieşte. Oricând se întâlnesc doi esperantişti, se aşteaptă de la ei să vorbească în esperanto, fără a ţine cont de eventuala stăpânire a limbii unuia de către celălalt. Loialitatea faţă de limba esperanto e menită să treacă înaintea curiozităţii în privinţa altor culturi. Este evident că această idee, aplicată pe scară largă, nu poate fi reconciliată cu scopul public de protejare a diversităţii lingvistice.
Într-adevăr, limba esperanto are un caracter obligatoriu atât de puternic încât se presupune că doi esperantişti trebuie s-o folosească chiar şi dacă au amândoi aceeaşi limbă maternă. Faptul ca cineva să vorbească în limba sa maternă cu un esperantist de aceeaşi limbă, denumit prin neologismul esperanto krokodilado, e unul din cele mai mari tabuuri în cadrul mişcării esperantiste şi atrage în general mustrări din partea altor membri ai mişcării.
S-ar putea invoca argumentul că oamenii participă la congrese tocmai în ideea de a vorbi esperanto şi că deci ar fi nepotrivit să se vorbească în alte limbi. Primul răspuns ar fi că, cu condiţia să se înţeleagă unul pe altul, nu e niciodată nepotrivit pentru două persoane să vorbească în limba natală a uneia sau a celeilalte, căci a face altfel înseamnă să excluzi orice schimb cultural real. Un al doilea răspuns ar fi că nu se poate aştepta de la esperantişti să îşi limiteze această insistenţă pe folosirea limbii esperanto la congrese, pentru că mulţi esperantişti văd congresele ca pe nişte medii ideale. De multe ori am auzit câte un esperantist spunând „Ce mult aş vrea ca lumea întreagă să fie ca un congres de esperanto!” Normele din cadrul congreselor, inclusiv cenzura asupra folosirii oricărei alte limbi decât esperanto, ar servi deci ca modele pentru orice comunicare internaţională, ca şi pentru comunicarea într-un context internaţional între două persoane cu aceeaşi limbă maternă.
În cele din urmă, pretenţia mişcării esperantiste de egalitate în comunicare e ridicolă, dat fiind că mişcarea are un nucleu de vorbitori extrem de fluenţi şi normativi al căror mod de a vorbi e o provocare pentru esperantiştii noi sau „provinciali”. Am văzut ocazional o asemenea inegalitate de fluenţă sau dialect între doi esperantişti încât cei doi ar fi putut să treacă pe o limbă naţională şi să vorbescă cu mai multă uşurinţă. Nu doar că diversitatea lingvistică este suprimată de dragul egalităţii, dar chiar şi scopul egalităţii este în cele din urmă neglijat.
Congresele esperanto sunt adesea prezentate ca fiind un mod ideal de a vizita o ţară străină şi de a învăţa despre cultura acesteia. Cu toate acestea, dat fiind că îi izolează complet pe participanţi de limba locală, congresele nu le oferă acestora nici un contact real cu ţara gazdă.
Un turist care vizitează o ţară străină şi mănâncă numai la restaurante aparţinând lanţurilor internaţionale, ignorând bucătăria locală, e de aşteptat că îşi limiteaza înţelegerea culturii locale. Şi totuşi, mişcarea esperantistă crede că turiştii ar putea fi capabili să aibă experienţe interculturale vorbind o limbă străină inventată şi nedând nici o atenţie limbii locale.
În 2001 TEJO, secţiunea pentru tineret a UEA, a desfăşurat o scurtă campanie pentru încurajarea de festivaluri ale limbilor la nivel orăşenesc şi regional. Aceastea sunt evenimente în cadrul cărora oamenii pot fi expuşi la un număr mare de limbi în acelaşi timp şi îşi pot prezenta propria limbă publicului - o idee nobilă. În timpul Congresului International al Tineretului Esperantist de la Strasbourg din 2001, un festival al limbilor a făcut parte din program şi toţi participanţii la congres au fost încurajaţi să participe. Însă acest experiment nu a fost repetat, iar în anii următori comunitatea esperantistă a arătat un slab interes pentru îndrumarea membrilor săi spre aprecierea diversităţii lingvistice.
Până când congresele de esperanto nu se vor concentra în întregime pe cultura ţării gazdă şi pe culturile reprezentate de participanţi, cerând de la toţi cei prezenţi să se familiarizeze cu acestea şi rezervând limbii esperanto un rol de ultimă resursă (în mod clar ocazional folositoare), congresele de esperanto vor continua să suprime diversitatea lingvistică.
Activităţile mişcării esperantiste merg dincolo de simplul fapt de a face hobby, până la folosirea fondurilor publice. Secţiunea de tineret a UEA, TEJO, primeşte în fiecare an mii de euro de la Consiliul Europei pentru proiecte ce propagă suprimarea limbilor naţionale. TEJO foloseşte aceste fonduri în principal pentru a organiza seminarii pe teme găunoase ca „management de proiecte” sau „cooperare între tineri”. Cu excepţia unui seminar referitor la organizarea de festivaluri ale limbii în 2001 (pentru scurta campanie a TEJO) nu-mi vine în minte nici măcar un singur seminar la care fondurile publice să fi fost folosite pentru dezvoltarea diversităţii lingvistice. Într-adevăr, o critică frecvent adusă acestor seminarii este că pe cât se pare nu prea au alte efecte în afară de cel de a creşte o nouă generaţie de activişti care vor organiza la rândul lor mai multe seminarii lipsite de sens.
Limba esperanto nu e doar un hobby inocent cu care se delectează pasionaţii în timpul lor personal, ci e mai degrabă adânc implicată în relaţii cu instituţiile publice. Şi totuşi consecinţele idealurilor acestei mişcări sunt de nedorit pentru publicul pe care îl servesc aceste instituţii.
Esperantiştii spun adesea că se ridică împotriva unei hegemonii mondiale a limbii engleze, dar e clar că limba esperanto îşi impune propria hegemonie într-o manieră atât de strictă încât până şi engleza ar putea fi considerată preferabilă. Am văzut până acum mult mai mult interes pentru învăţarea şi practicarea altor limbi în cercurile internaţionale care folosesc engleza decât între esperantişti.
În timpul unor călătorii recente în Spania, am avut ocazia să observ participanţii la un seminar paneuropean pe problema tineretului şi a globalizării. Cu toate că engleza era opţiunea lingvistică de bază a acestui grup, în conversaţiile dintre oricare două persoane se întâmpla adesea ca participanţii să treacă la limba maternă a uneia sau a celeilalte. De exemplu, un tânăr din Franţa îl saluta pe altul în engleză, dar descoperind că partenerul său de conversaţie era din Italia, continua discuţia în italiană. Acest lucru nu ar fi găsit aprobare între esperantişti. În mod ironic, aici engleza e cea care se dovedeşte a fi opţiunea neutră. E considerată adesea ca o opţiune sigură în comunicarea internaţională între tineri din multe ţări, dar se înţelege bine faptul că alte limbi ar putea servi la fel de bine acestui scop. Pe de altă parte, în mişcarea esperantistă există un ataşament ideologic faţă de esperanto care face obligatorie folosirea ei chiar dacă există şi alte posibilităţi, mai bogate din punct de vedere cultural.
Esperanto tinde să îşi impună vocabularul asupra limbilor materne ale vorbitorilor săi exact în acelaşi mod pentru care engleza e atât de des atacată. În cartea sa Esperanto sen mitoj („Esperanto fără mituri”, Anvers Flandra Esperanto-Ligo, 1999) autorul Ziko Marcus Sikosek prezintă o conversaţie ipotetică în limba germană în cadrul unui grup de lucru local împănată în mod absurd cu vocabular esperanto, un fenomen care a fost experimentat de aproape toţi esperantiştii. Se poate vedea imediat ce fel de efect distructiv poate aduce limba esperanto.
Da hat ein estrarano von TEJO geschrieben, daß er einen kontribuo für den internacia vespero oder das distra programo hat. Gibt’s dafür ’n rabato? Sein aliĝilo und die antaŭpago haben wir. Dann beträge seine kotizo als memzorganto und B-landano noch 50 Mark.
(Sikosek 1999: 166)
Există modalităţi de a îmbunătăţi în mod semnificativ mulţimea limbilor naţionale şi de a te bucura de aceleaşi beneficii pe care esperanto pretinde că le oferă fără să fii implicat în mişcarea esperantistă.
În loc de a sprijini lucrarea duplicitară a Asociaţiei Mondiale de Esperanto, ar trebui să dăm atenţie altor organizaţii pentru sprijinirea limbilor, cum ar fi Onze Taal din Olanda sau Asociaţia de Tineret a Limbilor Fino-Ugrice (MAFUN) din Finlanda, Estonia, Ungaria şi Rusia.
Congresele esperanto sunt evenimente internaţionale distractive, dar cineva ar putea găsi exact acelaşi ambient în cadrul unui curs de vară de predare a unei limbi. În loc de a vă petrece vacanţele printre esperantişti, studiind limba lor artificială şi ignorând culturile naţionale, gandiţi-vă la înscrierea la un curs unde se predă o limbă minoritară aflată în pericol de dispariţie, unde puteţi în mod conştient să ajutaţi la păstrarea unei culturi valoroase şi ameninţate, reuşind în acelaşi timp să vă bucuraţi de turism şi de excursii interesante.
Dacă sunteţi un cetăţean al unei ţări membre a Consiliului Europei, luaţi în calcul ideea de a scrie reprezentanţilor voştri să protesteze la acordarea de fonduri de către Consiliul Europei pentru activităţile secţiunii de tineret ale Asociaţiei Mondiale de Esperanto, care nu fac nimic pentru scopul unei Europe cu o diversitate adevărată. Protestaţi împotriva reprezentării UEA la întâlniri oficiale supranaţionale. Pretenţiile esperantiştilor în ceea ce priveşte scopurile mişcării lor vor trebui confruntate şi demascate astfel încât guvernele să poată furniza acţiuni productive în favoarea cetăţenilor lor.
Limba esperanto este în mod clar nocivă pentru diversitatea lingvistică. Sper că publicul va înţelege mai bine nevoia urgentă de protejare a limbilor naţionale şi că va vedea că limba esperanto nu este doar neproductivă pentru aceste scopuri, ci în realitate reprezintă chiar o ameninţare pentru curcubeul limbilor lumii.